Dragoste la umbra lunii

Muzică, fum și persoane care se simt bine. Toate semnele unei petreceri reușite. Dar pentru mine nu este nimic interesant și vreau să plec. Mă uit în jur și fac așa, aiurea, un semn discret cum că aș avea ceva de spus. O persoană oarecare, o fată destul de drăguță, vine către mine în pași de dans și îmi face un semn din cap. Ceva de genul: Ei! Ce e?!
Încerc să îi transmit mesajul meu ajutându-mă de gesturi și fac un gest cu mâna ce ar trebui să semnifice un om care merge: îndoi palma cu podul în jos și forfec aerul cu două degete, mimând o jumatate de om care pleacă în treburile lui. Se uită pentru o clipă la mine cu ochi mari, apoi la gestul mâini mele și se luminează la față:

– Aaa, vrei să mergi la baie… Este pe stânga, lângă ușa de la intrare, ghicesc eu spusele ei mai mult citind pe buzele-i rujate.
Probabil că arătam un pic încordat la gândul că am picat la o mică petrecere neinvitat, dar nu cred că arătam chiar atât de disperat. Dealtfel, cred că degetele mele arătau destul de clar un semn de plecare, nu altceva. Dau din mână a lehamite și o iau la stânga. În trecere îmi iau haina din cuier și o șterg de acolo, închizând cu grijă ușa.
Pe drum simt brusc că îmi lipsește ceva. Mă caut prin buzunare. Am totul. Dar, parcă sunt incomplet.

0 – 0

Au trecut câteva luni de la întâmplarea cu petrecerea “degetelor forfecate”, petrecere pe care aproape o uitasem. Mă îndrept către stația de metrou. Adâncit în gânduri, mă simt penibil că vă spun asta dar, din greșeală mă opresc exact la peronul opus celui care trebuia. Bucuros că trenul din spatele meu (cel pe care ar fi trebuit de fapt să îl iau) tocmai pleca, arunc un ochi către trenul ce tocmai intra in stație. Fac ochii mari observând că pe primul vagon scrie altceva decât mă așteptam și îmi dau seama că mă bucurasem degeaba mai devreme.
Arunc o privire năucă către cei din vagon, dau să revin la normalitate și pentru o secundă zăresc un zâmbet cunoscut. Mă opresc din mișcarea de rotație a capului și încep să caut din priviri. O observ și deși inima începe să bată dintr-o dată neobișnuit de repede, nu o recunosc pe moment. Adresez și eu un zâmbet-mârâit, dau ușor din cap, mă întorc și îmi continui de treaba mea.
Intrigat, pe drum îmi tot storc creieri să îmi dau seama unde am mai văzut acel zâmbet, întrucât persoana îmi părea necunoscută.
Nu știu dacă am zis cu voce tare “Aha!!”, dar știu că am coborât în mare viteză la stația următoare.
Din fericire, cea bună.

0 – 0

( schemă în lucru, posibil să apară modificări )

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s