Romania ta, Romania mea

Featured

Partea 1 – Romania ta

(cu ani in urma) (sau poate ca si in prezent)

Ma trezesc de dimineata avand in gura un gust amar, probabil de la portia de fiere luata din stirile politice prezentate seara pe canalele de stirii. Ma duc la geam si incerc sa iau o gura de aer curat. Deschid fereastra si trag in plamani, asemeni unui peste asfixiat, o gura de aer plina de praf. Tocmai atunci, o pala de vant se gasise sa imi aduca o parte din praful ce de ani de zile se stabilise in zona in care locuiam.
Caut sa nu bag in seama aceste mici neplaceri si ma indrept, plin de voiosie, catre baie. Un pic de apa rece ma va inviora, gandesc plin de speranta. Fireste ca robinetul, amortit de atata invartire, se razbuna pe mine si nu lasa apa sa curga.
De fapt, la ora asta nici apa calda inca nu sa trezit. Oftez si ma duc sa ma imbrac cu hainele de strada. De o cafea de dimineata nici nu mai poate fi vorba.

Cobor incet pe scarii, cautand sa imi aduc aminte de cum mai arata liftul, stricat de altfel de cateva lunii bune. Desi majoritatea locatarilor de pe scara isi platesc intretinerea, nu sunt destui bani si pentru reparatia liftului. Tot este bine. Sanatatea mai presus de toate.

Pe strada, vantul adie incercand sa mature praful secular, ceea ce imi aduce aminte de: “in tara asta, raul, ramul…”. Pana la tramvai am de mers cateva sute de metri. Stiu ca voi ajunge in statie plin de praful strazilor capitalei, dar sper ca macar sa nu dau ochi cu o haita de cainii.
Ma uit in jur. Toata lumea merge atenta, cu privirii banuitoare si cu capul in pamant, ori de cate ori un caine se apropie.
Dealtfel nici nu ar avea cum sa mearga cu privirea inainte. Primarul de sector si firmele ce tot repara strazile, nu ne lasa sa ne plictisim de mers pe strada si cauta sa imite suprafata lunii pe strazile noastre. O privire rapida aruncata in jur, ma face sa cred ca sunt cu adevarat pe luna.

Toti mergem cu acea lentoare in miscari, datorate atat hranei imbelsugate pe carea ne-o permitem cat si bucuriei de viata pe care o simtim.
Trebuie sa recunosc ca exagerez un pic, intrucat pe la mijlocul drumului, cativa oameni – cam negri de suparare cred, sau poate datorita faptului ca sunt nevoiti sa manance seminte asa, de dimineata, asculta o muzica sacadata, in care cineva ne spuen ca este suparat, doamne foarte suparat.
Cum eu am un serviciu la care trebuie sa mai si ajung – acesta imi permite sa mananc o paine, nu seminte – grabesc pasul, nu de frica generata de omul negru, ci de faptul ca ma apropii de statia de tramvai.

Vad cum cateva persoane care tare seamana cu niste controlorii de bilete, freamata de nerabdare si privesc in directia noastra, a viitorilor calatori de mijloace de transport in comun.
Asta imi aduce brusc aminte cum ca trebuie sa imi cumpar bilet de calatorie.
Fac un mic ocol si ma reped sa ma asej la coada de formata la saca de bilete. Ciudat, ma minunez eu, cati oamenii au avut acelasi gand ca al meu. Ma minunez si mai tare cand vad casa de bilete inchisa. Privesc scurt catre controlorii si nu pot sa nu remarc o oarecare satisfactie pe chipul acestora.
Cel de sus insa nu ma lasa si trimite o haita de cainii spre ei. Acum nu mai au motive de bucurie si incet-incet ingrijorarea pune stapanire pe ei, astfel ca nu mai exista nici o diferenta intre expresia de pe fata lor si cea de pe chipul nostru.
Acum sunt si ei de-ai nostrii.

Renunt sa mai stau aiurea la coada si ma indrept catre statie, plin de adanca recunostinta adresata primarului ce a avut ideea de a pavoaza trotoarul cu gropi pentru a nu ne plictisi de atata mers, caci datorita lui gasesc pe jos un bilet mototolit.
E drept ca un caine se apropia amenintator de mine crezand ca ii iau painea de la gura, dar sunt mai iute de data asta.

Ma uit cat de frumos stau aliniate tramvaiele, pline de maretie, parca in ciuda geamurilor murdare si a vopselei cojite.
Dintr-o ghereta ce sigur a prins si al 2-lea razboi mondial, razbat niste glasuri. Din cand in cand usa se deschide pertial si un cap cu priviri strengaresti, privesta spre noi, calatorii nerebdatori. Se retrage rapid, apreciind probabil ca nu suntem destui calatori (destui de satui de asteptat).
Unele persoane, obosite deja de atata asteptare si cu picioarele deja amortite de cat au asteptat, incep sa dea semne de nervozitate.
Intr-un sfarsit o persoana corpolenta si plina de maretie isi face aparitia din ghereta de tip vama de razboi. Spre deosebire de noi, priveste inainte. Se vede de departe ca este un vatman si nu un calator. Inca o data cel de sus face dreptate si-l impiedica de o sina. Omul nu se pierde cu firea si dupa ce da de cateva ori din maini precum o vrabie care se spala, ne arunca o privire demna de un adevarat conducator de tramvai.
Deschide usa, se urca incet, precum un elefant batran si cu burta plina, apoi isi fixeaza bine partea pretioasa in micul scaun. Ne arunca o privire plina de compasiune si apasa pe buton.
Bucuria pune stapanire pe noi si printre murmure, rasete si injuraturi, ne imbrancim catre usile deschise ca o invitatie. Lumea incepe sa isi dea coate si ghionturi, uitand de unitatea de mai devreme si ajutandu-se reciproc cu o blandete caracteristica, la urcarea mai rapida in tramvai.
Asa este in viata, unii stau pe scaune altii in picioare.

Pornim. Spre satisfactia mea, care nu am reusit sa prind un loc pe scaun, vad cum alti calatorii, poate cu ambitii mai inalte, refuza sa stea pe scaunele pline de praf si apa. Tramvaiul trebuie sa aiba o climatizare foarte moderna, din moment ce desi afara nu poluase, inauntru erea ud. Iar au facut curatenie cu furtunul, ne lamureste cineva. Bine macar ca au avut apa. Peste cateva statii, tramvaiul se mai goleste si prind si eu un loc pe un scaun gata sters de praf.

… (aici imi lipsesc cateva paragrafe, dar o sa le caut) …

Peste cateva statii cobor la randul meu din tramvai si ma indrept catre locul de munca. Nu mai conteaza ca sunt gata obosit de drum si caut ma apuc rapid de treaba.

………………….

– Text brut, necorectat. Scris prin sept. 2009 si lasat asa. Daca va place si credeti ca merita, incerc sa-l termin –

 

… fragment din noua carte …

– Ai imbatranit mos Victore!
– Da, am cam imbatranit, mormai mos Victor, recunoscand cu tristete. Isi trecu mana prin parul usor incaruntit si dadu drumul unui oftat lung. Dar ma simt in forma. Fizic si mental, dadu el asigurari.
– Parca mai ieri…
– Mda, mda, asa este. Dar pot sa va ajut sa ajungeti la Piatra Cucului pana maine, dadu asigurari mos Victor plin de insufletire.
– Te cred mos Victore, te cred, zambi Marga. Dar cum te vei intoarce de acolo de unul singur?
– Pai, speram sa pot merge cu dumneata pana la pestera ce o cautati. La urma urmei nu puteti sa stati acolo singura, fara nici un ajutor.
– Ei, haide mos Victore, zau asa. Daca esti asa de curios sa afli de ce ma aventurez pana acolo, puteai sa ma intrebi. Dar stai linistit, la Piatra Cucului ma voi intalni cu cineva care va avea grija de mine.
– Mai bine decat mine nu cred, o intrerupse bosumflat mos Victor. Stiam eu ca ma considerati prea batran si neputincios ca sa mai pot fi de ajutor cuiva.
– Hai sa nu exageram, mos Victore. Pur si simplu nu am idee cat voi sta pe acolo. Si nu are rost sa te tin din treaba dumitale pana cand voi avea eu chef sa ma intorc. Sau poate ca de acolo ma voi indrepta catre alt loc. Ia gandeste-te. Nu as vrea sa iti stric planurile sau sa imi reprosezi ceva pe urma.
Mos Victor se ridica, se legana usor pe picioare, se scarpina ganditor la ceafa, duse apoi mana la barba si intrun sfarsit se aseja iar pe scaun, hotarat sa mai faca o ultima incercare.
– Mai ganditi-va totusi pana maine. Poate va pot fi de folos cu ceva si in cautarea pesterii aceia. Pe munte este mai periculos decat poate crede cineva.
– Bine, iti promit ca ma voi gandii, rase Marga lasand capul pe spate. Ma bucur ca esti ingrijorat pentru mine, chiar ma bucur. Dar nu este cazul. Mai bine lasa-ma sa iti mai comand un pahar cu vin. Poate se va topi supararea dumitale mai repede.
Fu randul lui Mos Victor sa izbucneasca in ras. Isi aseza mai bine tolba pe umar si isi sterse cu dosul palmei mustata incarunita. Incantat de atentia acordata, accepta fara prea mari rezerve tratatia si ii promise ca ii va da tot ajutorul de care va avea nevoie.
Marga isi trase fusta peste genunchi si facu semn ospatarului sa vina si sa ia nota. Apoi arunca o privire in jur, parca asigurandu-se ca nu este urmarita de cineva.
– Pe maine dimineata, mos Victore. Ne intalnim la cabana.
– Pe maine dimineata, donsoara Marga. Sa ai grija de dumitale.
Marga se ridica de pe scaun, lasa o bancnota pe masa si se grabi spre iesire. Privind-o, mos Victor zari cum un individ se ridica brusc de la o masa vecina si se grabeste la randul lui, spre iesire. Facu cativa pasi apoi, se intoarse in graba la masa. Scoase o bancnota si o arunca grabit pe farfuria cu mancare, aproape neatinsa. Apoi, aproape alergand se indrepta la randul lui spre usa.
– Ei asta-i acuma, exclama mos Victor, ridicandu-se la randul lui si indreptanduse catre usa. Zambind, lua in trecere bancnota lasata de individ pe masa si striga catre ospatar, atentionand-ul de clientul ce iese pe usa fara sa isi plateasca consumatia.
– Asta imi va da oarece ragaz sa vad ce are de gand fraierul ala. Dupa ce nu o va mai vedea pe donsoara Marga, mai mult ca sigur ca se va duce la raport.
“Fraierul” tocmai se certa uimit cu ospatarul, ne-intelegand ce se intampla.
Mos Victor rase usor in barba si se indrepta spre “acusica” pentru a astepta iesirea individului.
“Acusica” era numele dat de localnici unui pom stufos, aflat chiar langa carciuma. Numele ii venea de la faptul ca, dupa ce ieseau ametiti din carciuma, clientii acesteia se indreptau grabiti catre copac pentru a lasa drept multumire, macar o parte din lichidul baut. La strigatele prietenilor de pahar, acestia raspundeau de obicei cu “acusica”.
Individul iesi din carciuma inca tipand catre ospatar si privii pierdut in stanga si in dreapta. Se hotara rapid sa o ia spre dreapta, inspre cabana. Facu grabit cativa pasi si se razgandi la fel de rapid, intorcandu-se din drum.
– Aha, uite cum se duce pasarea la cuib, isi freca multumit mainile mos Victor. Ia sa vedem …

(va urma)

În pădure

Pădurea fremăta sub mângâierea vântului. Frunzele se frecau unele de altele cu o frenezie greu de imaginat chiar şi pentru oameni. Soarele, privind discret la ce se întâmplă în micul luminiş, se ruşină înroşind cerul. O pătură de nori se lasă încet peste pădure. Zgomotul şi miasmele degajate de frecarea frunzelor începu să atragă atenţia vieţuitoarelor. O furnică, zăpăcită de toată agitaţia stârnită, încălecă o alta. Dar, singurul rezultat fu doar o muşcătură de atenţionare, nimerise un furnic.
Deodată, iarba este strivită de o gheară uriaşă. O găină cu picioare lungi şi pieptul uşor zburlit, se plimba plictisită. Deşi era un apus de soare destul de reuşit, ea se plimba agale, total indiferentă, probabil cu gândul la un cocoşel. Paşii ei nervoşi făceau ca penele să îi salte graţios. Vântul îi mângâia fulgii înfiorând-o; cotcodăcitul ei se transformă întrun cârâit de plăcere. Un cocoşel, afişând aparent o mină preocupată, îşi găsi de drum prin apropiere. Prefăcându-se interesat de o gâză imaginară, se aplecă atingându-i uşor cu creasta, câţiva fulgii mânjiţi delicat de un găinaţ. Aceasta se întoarse privind mirată la cocoşel. Razele soarelui aflat acum în spatele ei, îi învăluia penele într-o mantie serafică. Privind-o, cocoşelul fu cuprins de un uşor tremur. Simţi cum i se întăreşte creasta. Din mintea lui dispărură pe loc gâzele şi viermişorii. Un nou gând se insinua obsedant. Cum să cucerească fiinţa angelică din faţa lui? Cât de mare să fie viermişorul pe care i-l va oferi? Oare ar putea să îndrăznească… ?
O uşoară adiere de vânt zburlii şi mai mult fulgii găinii. Privind ochii albaştri ai cocoşelului, găinuşa se simţi flatată. Aerul înmiresmat al pădurii o ameţi pentru o clipă. Ce să facă? Să încerce să fugă şi apoi să se împiedice sperând că cocoşelul va pricepe mesajul? Sau să plece pur şi simplu, indignată de situaţie? Oare să se lase încorsetată de regulii sau să îndrăznească?
Brusc, câţiva stropi de ploaie îl făcură pe cocoşel să o cuprindă protector de după aripi. Îi făcu un semn discret şi porniră în fugă spre un tufiş. El alerga ţanţoş, plin de mândrie, ea ruşinoasă, aşa cum îi stă bine unei găinuşe. Tufişul se agita frenetic – probabil datorită vântului – dar era tocmai bun pentru un adăpost mai retras. Dar nu, ghinion. Era deja ocupat.
Un alt cocoş, ceva mai mare şi mai fălos, îşi aranjă creasta uşor căzută din cauza ploii. Aruncă o privire adâncă şi plin de înţelesuri către micuţa găinuşă. Poate că tânărul cocoşel îi putea oferi câteva sentimente trecătoare dar, un cocoş adevărat, plin de prestanţă i-ar putea oferi mai mult mai multe. Râme mai mari şi mai grase, un loc de ouat mai bine plasat… Genele tinerei găinuşe fluturară uşor în semn de simpatie şi de oarece interes. Tânărul cocoşel cârâii supărat. Poate că nu putea oferii încă un loc de ouat, dar pădurea este mare şi râme sunt destule, atunci când eşti tânăr şi plin de vise.

– va urma –

Un animal destept

povestire cu un corb

Umbrele a doua mogaldete se profilau in lumina pala a lunii. Susoteau si sapau de zor, cautand cu infrigurare in scorbura unui copac. De undeva dintr-un copac invecinat, doi ochi mici, adormiti dar curiosi, le urmarea miscarile. Deodata, usor estompate de tufisurile din jur, rasunara strigate de bucurie dar si sasaieli ce indemnau la liniste.
Corbul, caci acesta era numele lui de cand se stia, croncanii nemultumit. Deschise larg ochii usor adormitii si privi mirat catre cele doua umbre. Topaielile celor doi puteau fi comice pentru un om, dar nu si pentru cel ce ii observa cu atata atentie.
Curios din fire, dadu de cateva ori din aripi si se apropie de cei care ii intrerupsesera placuta odihna. Una din umbre lua din scorbura un obiect mic si auriu si-l stranse intre dinti. Dupa expresia de bucurie a acestuia, intelese ca trebuie sa fie ceva foarte gustos. Cei doi oameni vorbeau incet, dar agitati si plini de bucurie. Corbul, usor interesat si partial indemnat de foame, se hotari sa ii urmareasca.
Cei doi, infascara cu mare grija un obiect ce semana oarecum cu un cuib de pasare si se grabira sa paraseasca in fuga scorbura copacului. Din graba, unul din acele obiecte aurii cazu si se rostogolii prin iarba. Corbul se avanta bucuros sa-l infaste. Il prinse repede cu ciocul si zbura catre varful unui copac apropiat. Odata ajuns, aseza moneda pe o craca si incerca sa vada ce-i cu ea. O ciocanii de cateva ori si cauta sa o muste cu ciocul. Cam tare pentru gustul lui. Nu pricepea de ce cei doi ereau atat de bucurosi, caci nu parea sa fie ceva de mancare. Nu semana cu nimic din ce isi amintea ca mancase la viata lui.
Privii iar spre cei doi ce se indepartau cu rapiditate, lua moneda in cioc si pleca in urmarirea lor. Se aseza pe un gard si-i urmari cum intrau intro terasa. Cei doi oameni bucurosi se apropiara de o alta, ceva mai corpolenta si gesticulau nervosi, parand ai cere ceva acestuia. Acesta pleca in graba si le aduse o punga si o farfurie cu ceva ce arata foarte imbietor. Ii dadura la schimb unul din obiectele acelea stralucitoare si plecara multumite.
– Deci de asta erau asa de bucurosi, gandii corbul. Omului acela ii plac foarte mult obiectele acelea stralucitoare incat, daca ii dai unul, iti da in loc ceva de mancare.
Observa cum omul mai aduce inca o farfurie plina si o aseaza pe o masa din apropiere. Astepta putin, apoi dadu de catvea ori din aripi si se indrepta la plin de siguranta spre farfurie. Lasa moneda aurie alaturi, pe masa si  dupa cateva clipe de gandire infasca croncanind o bucata mare de placinta. Zbura cu ea catre copac, croncanind bucuros la gandul ca invatat ceva util: cum sa scape de grija cautari hranei. Va da un obiect stralucitor iar in schimb va lua ceva de mancare.
– Oare sa le spun si celorlaltii ce am  descoperit? se intreba corbul in timp ce infuleca cu o pofta animalica.
Intre timp, ospatarul corpolent de la terasa se uita lung spre pasare si, frecandu-se la ceafa plin uimire exclama:
– E hai, ca am vazut-o si pe asta. Un corb care isi cumpara mancare!